mar 2005

Sa nu existe bruma de realitate? Da-da... s-o credeti voi!
Asa credeam si eu... am incetat sa mai cred.
Ce vreau sa spun? Nimic. Asta e: vreau sa subliniez nimicul existential.
Din manunchiul iluziilor mi-am ales una s-o transform in realitate. Se poate ca ea m-o fi ales pe mine fara sa-mi dau eu seama.
Am cunoscut inca o fiinta ce se cheama umana. Umana cui? Nu mie...
La fiecare inceput de martie oamenii au invatat sa se ascunda dupa flori. De ce-ntinam spinoasele existente transformandu-le nemeritat in scuze? Un ieftin mod de-a spune... imi pare rau, m-am inselat sau am crezut ca sunt mai vrednic. Vrednic de ce? De ultimul dram de dispret ramas intr-un suflet asa-zis pustiit?
Dulceata fiecarui inceput si iluzia de frumos se transforma-ntr-o clipa intr-o rancezeala de nedescris. Mi-e sila de oamenii dintre care "cu onoare" fac parte.
Mi-e dor de-un albastru senin... de inimi simtitoare.
Alcoolul asta e-o binecuvantare. Da` stiati deja ce sa mai spun? De functiile si urmarile lui nu mai vorbim.....!
Ma blestemi? Da-i drumul! Curaj!
Ma-nfrupt din plin din incapatanarea de a comunica a celorlati. Ma-mpartasesc deplin de-aceeasi incapatanare. Si ma intreb acum ce doare. Sau de ce. Dar lamurisem parca faza asta-ntrebatoare.
Unde, de ce te-ascunzi?
Ma simt intrebata: ce-am facut rau? Nu imi permit raspunsul ce-mi arde buzele ca taciunii aprinsi din nu stiu ce carte veche. Dar eu? intreb... Nici un raspuns.... cred ca-nvata ca tacerea e de aur. Iar eu nu, si nu... incapatanare totala!
Stelele sau statisticile anuntau dezastrul spre care ma indreptam orbecaind, tanjind, adulmecand, ravnind. Ah... ce senzatie divina.... muscatura aceea.... din fructul oprit.
Sfasietoare adevaruri se revelau incet-incet. Iar eu? O muza ce n-amuza!
patetic.... desert... infect....

Sufar cumplit de un blenoragism verbal acut. Traiesc intr-un mediu infect si mi-e teama sa nu-l purific prin prezenta mea. Aderarea la grinpis s-a dus pe copca. Mi-e foame de-un spirit barbar, solitar, indraznet. Tremur din toate falangele pe tastatura. Mi-e frica de gandurile-mi bulucindu-se sa iasa de pe buricele degetelor hiperbolizant adaptate la mediul in care m-am impins cu tot ce-mi apartine. Da, stiu... mi-am ratat cariera. Trebuia sa ma fac specialist scatosociolog. Timpul n-a tinut niciodata cu mine. Ori m-a impins din spate ori m-a tinut pe loc. E-atata cumplita nedreptate ce nu pot s-o mai sufar oricat ma stradui.
Esti atat de ne-nteles de mine pe cat sunt eu neinteleasa de mine....
Teribila soarta mi-am luat sau mi-au dat stelele.... sau norii sau vantul. Pamantul nu suiera prostia de pe el... ca dac-ar suiera ar fi un vuiet asurzitor trecand prin cel mai blindat material protector. Nu-mi apartin deloc. Nu ca mi-as fi apartinut vreodata. Dar aveam iluzii desarte cu carul. Un car gol trece prin valea batuta de furtuna. Furtuna iscata de-o scuza nebuna. Nebunie ce doare dar nu suficient. Insuficienta ce arde.... Flacara-mistuitoare de neuroni febrili.
Iubirea-i ultima iluzie franta-n rafala de vant ce mi-a improscat ochii-arzatori, curiosi spre lumea ce nu-i suporta inca. Nisipul fin mi-a zgariat iremediabil retina desensibilizata total anterior. Printre zgarieturi lumea se percepe mai clar. Idealismul se sparge-n farame mii. Faramele-au fost luate de-acelasi vant pentru-a fi improscate la vremea lor in ochii altor activisti in randurile iremediabil increzatorilor intr-o lume sau viata mai buna.
Muza neamuzanta s-a ascuns precaut.