nostalgice

De dimineata buna imi staruie un gand, o imagine veche, o senzatie nemaitraita de cativa ani: calatoria spre nicaieri inr-un tren accelerat sau personal, de care s-o nimeri.
Cand ma copleseste rutina si inutilul ma regasesc pe-o bancheta maro, spalacita, a unui tren si mai vechi ce se scurge-agale printre dealuri sau munti - preferabil - fara o destinatie anume. Stau la geam, cu un picior pe caloriferul compartimentului, c-o carte nu deosebit de interesanta in mana, cu un creion sa fac sublinieri in caz ca se impune, eu - care idolatrizez cartea si orice insemn mi se pare o cicatrice, o rana scrijelita-n sufletul ei - cu jurnalul la-ndemana in ghiozdanul verde cu negru cu care m-am pricopsit de la sora-mea, cu ochelarii cu rama un pic prea larga ce-mi aluneca mult prea usor pe nas si cu un sentiment avid de necunoscut bine mascat sub trasaturile asezate ale fetei.
Citesc introducerea - obligatriu, primele doua-trei pagini si imi pierd brusc orice urma de interes fata de ceea ce se-asterne pe hartia din fata mea. Privirea-mi aluneca peste ramele ochelarilor deja cazuti spre calatorii de pe culoar. Nu te gandesti la nimic anume, doar privesti... asa-ntr-o doara. Si pastrez senzatia placuta a unei calatorii lungi spre nicaieri, intr-un tren ticsit de necunoscuti, care, asemnea tie se autoiluzioneaza ca trenul acesta se-ndreapta spre infinit.